Aceeasi pereti. Aceeasi canapea. Acelasi geam. Aceeasi
priveliste. Ceva lipseste.
Copacul ?! Da , nu mai e la fel. Au disparut
nuantele mov. Au disparut florile care-mi bucurau privirea. Si totusi, curge
viata prin tulpinile lui.
Cu o voce linistita, cu o privire pierduta am
inceput sa transpun gandurile in cuvinte.
- Si totusi este uimitor cum un copac dupa o iarna
rece cu multe ingheturi, gaseste puterea de a reinvia. Nu credeti ca este o
minune ?
- Ce te face sa crezi asta ?
– Viata ! Ma
gandeam, cum e posibil ca o persoana la primul esec din viata sa , la o infrangere,
un necaz sau orice altceva legat de o pierdere devine depresiva. Unde e puterea
sa pentru a trece peste aceste momente ? Ce-l face sa traiasca cu trecutul ?
Durerea ? Chiar atat de sadic poate fi omul cu sine insasi ?! Cum e posibil ca
unele lucruri din jurul nostru sa ne dea o lectie de viata iar noi sa nu
apreciem asta ? Un exemplu ar fi copacul.
Doamna si-a dat ochelarii jos si m-a intrebat :
– Ce s-a schimbat de la ultima noastra intalnire ?
Cu mainile cuprinse in jurul genunchilor, cu barbia lasata
deasupra lor si un zambet larg am spus :
– Ma simt
oarecum fericita ! Nu stiu care-i motivul, insa de 2 zile radiez. Poate e de
vina soarele de afara ? Poate sunt entuziasmata de noul loc de munca ? Sau poate am inteles ca e timpul sa-l las pe El in trecut si sa merg inainte ?! Nu stiu
care este cauza, dar sunt fericita.
Chiar astazi m-am intalnit cu cineva si
primul lucru care mi-a zis a fost :“ Esti atat de luminata , esti toata un
zambet. Care-i motivul ? “
N-am vrut sa-mi limitez bucuria asa ca i-am spus ceva la modul general , lasand loc de interpretare.
Ceea ce stiu e ca incep sa traiesc, incep sa simt ca nu trec zilele pe
langa mine . Cand credeam ca totul moare, am gasit puterea sa reinviu.
Mov. Am mov in suflet. Culoarea care mi-a readus viata in sange.
Sunt mai mult decat fericita. Sunt implinita.
